Pastila de istorie locală – Rotăritul, tradiție și semnificație
Pastila de istorie – Rotăritul, o meserie tradițională în pragul dispariției
Rotăritul, meșteșug esențial în trecutul satelor românești, este astăzi aproape uitat. Înlocuit de transportul modern și de roțile cu cauciuc, acest domeniu a încetat să mai fie prezent în gospodăriile rurale, iar produsele artizanilor rotari sunt tot mai rare.
Rotăritul – o ocupație de bază în lumea satelor
Până nu demult, fiecare sat avea un rotar – artizan specializat în fabricarea și repararea roților, cotigilor, jugurilor, grindelor și a vehiculelor trase de animale precum trăsurile, căruțele sau săniile. Dintre toate aceste produse, roata era considerată elementul cel mai important și mai spectaculos al meseriei.
De fapt, rotarii erau apreciați mai ales pentru roțile lor, atât de bine lucrate încât uneori vindeau numai roțile, iar cumpărătorii își asamblau singuri restul cărului. Tocmai de aceea meșteșugul lor poartă numele de „rotărit” și nu „căruțrit”.
Materiale și tehnici folosite în construcția roților
Meșterii foloseau diverse esențe de lemn, precum ulmul, frasinul, salcâmul, stejarul, fagul sau mesteacănul. Fiecare lemn avea un rol precis: de pildă, spițele erau făcute de obicei din stejar, obezii din frasin, iar lemnul de salcâm și fag provenea de la primul butuc tăiat din pădure. Lemnul era pregătit cu mare atenție, uscat în jur de doi ani, păstrând coaja și uneori crăpături, pentru a-și păstra proprietățile.
Fabricarea unei roți începea de la un butuc rotund, lucrat la strung și găurit fix în centru. Apoi, pe circumferința butucului se împărțea spațiul pentru spițe. Se săpa cu dălțul o scobitură precisă în care fiecare spiță se fixa perfect. Numărul de obezi, acele segmente circulare ce susțin spițele, depindea de roata realizată – o roată cu 10 spițe avea 5 obezi, una cu 12 spițe – 6 obezi, iar roțile mai mici, cu 8 spițe, aveau 4 obezi.
Îmbinările între obezi erau consolidate cu lame subțiri de fier pentru a asigura rezistența roții. Orice mică greșeală în măsurători putea strica întregul produs, astfel că unghiurile trebuiau să fie perfecte, iar fiecare element să se încadreze exact.
Ultima etapă înainte de asamblarea finală era învelirea talpii roții cu o bandă metalică, operațiune realizată de fierari care colaborau strâns cu rotarii.
Rotăritul – un meșteșug de mare precizie și conlucrare
Această meserie cerea îndemânare și răbdare. Pe lângă roți, rotarii confecționau o multitudine de ornamente și piese pentru căruțe, care trebuiau să se potrivească perfect unele cu altele. Colaborarea dintre rotar și fierar era esențială pentru a obține un produs durabil și funcțional. Meșterii care stăpâneau ambele arte erau considerați adevărați maeștri.
Pentru a construi o roată se lucrau chiar și două zile, iar o căruță complexă putea fi gata în 2-3 săptămâni, în funcție de detalii.
Context local și concluzii
Și în zona județului Hunedoara, unde Deva este centru administrativ, aceste meșteșuguri tradiționale au fost cândva rutine ale vieții rurale, însă astăzi rotăritul aproape că a dispărut. Transportul auto și noile tehnologii au înlocuit în totalitate roțile din lemn și căruțele tradiționale.
Pentru pasionații de istorie și patrimoniu local, este important să păstrăm amintirea acestor meșteșuguri, prin documentare și promovarea valorilor tradiționale.
Surse bibliografice:
Imagini din arhiva Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”
Azi în Deva vom continua să vă aducem povești din trecut, care ne ajută să înțelegem mai bine cultura și tradițiile zonei noastre.
